Viata atarna doar de un fir de ata, de o clipa de neatentie,  de un moment de imprudenta sau de sansa. Cand esti reporter, accidentele fac parte din viata ta. Le vezi si dupa un timp treci nepasator pe langa ele. Mai faci o gluma cu colegii de breasla. Te uiti la trupurile sfartecate cum te uiti la porcul de craciun care asteapta sa fie parjolit. Nu te mai afecteaza nimic. Ii vezi pe ceilalti care fac poze si se aduna in jurul masinii “ca la accident”. Vezi rudele plangand si esti nepasator. Il vezi pe cel vinovat, ca intotdeauna este unul, si ii bagi microfonul in gura, ca doar va spune ceva, ce s-a intamplat. Treci peste orice jena doar pentru a-ti face meseria. Una pe care o promovam doar aici. Nu cred ca in alta parte accidentele au parte de o asemenea tratatie, ridicate la rang de prima stire in jurnal. Dar asta este. Numai ca…

Atunci cand e implicat cineva pe care il cunosti, toata umanitatea revine in tine. Tot ce ai dat uitari, tot ce ai sters cu buretele, reapare mai brutal ca niciodata. Emotiile sunt impinse la extrem si pana nu ajungi la locul accidentului sa vezi cu ochii tai ce s-a intamplat, emotiile nu te slabesc.

Doua zile, doua accidente. Primul o tamponare, dar cu Deni in masina (nepoata Corinei) si al doilea unul spectaculos langa Biharia, cu Sany, cumnatul Corinei in prim plan. Abia azi dimineata mi-am revenit si mi-am dat seama cum se putea sfarsi totul pentru el in doar o fractiune de secunda.

Si eu sunt vitezoman, si eu conduc ca un dement, si eu m-am dat cu masina peste cap (nu am condus eu, dar..) si eu am facut accident in fata primariei (emil stie..) si eu mai conduc dupa ce mai beau o bere.

Tot ce stiu acum e ca trebuie sa ajung acasa.